The Station Agent

Avusese de mic copil pasiunea trenurilor. Toata viata mesterise intr-un atelier de trenuri de jucarie - in spatele unei pravalii de jocuri de cai ferate din Hoboken, unul din orasele care se insira pe malul golfului Hudson, fata in fata cu New Yorkul.
Pravalia avea un nume pe masura, Golden Spike, dar era mica si inghesuita, cum este tot Hobokenul. Insa el se simea grozav acolo. Pravalia aia, Golden Spike, mica si inghesuita, era pentru el un spatiu fabulos, si era fericit.
Citea mult, dar numai carti despre trenuri. Si ii placea sa mearga la plimbare, spre sinele de cale ferata. Sa priveasca gara, veche si delasata, dar care candva avusese stralucirea unui palat. Sa priveasca locomotivele, vagoanele, sinele de cale ferata.
Sa mearga el cu trenul, eh, asta nu. Nu avea chiar atat de multi bani.
Seara se ducea la club - un club al pasionatilor de trenuri. Cate unul din ei filmase in cursul zilei un tren in miscare. Il urmarise cu o masina si il filmase. Acum prezenta filmul si il comentau toti. El insa nu facea asemenea filme. Nu ca nu ar fi vrut. Dar nu avea nici masina, nici aparat de filmat. Nu avea chiar atat de multi bani.
Si asta era viata lui, toata ziua mesterea la locomotive, vagoane, sine de cale ferata, gari, toate de jucarie, in atelierul din spatele pravaliei Golden Spike din Hoboken.
Candva de mult, la 19 ani, se indragostise - si atunci a suferit mult. Pentru ca era pitic. Cum sa se uite la el fata pe care o iubea? Era pitic. Oamenii se uitau la el intotdeuna cu curiozitate. Era pitic. Unii radeau batjocoritor. Era pitic. Unii faceau glume idioate. Era pitic. Iar el mergea intotdeuna imbracat intr-un costum negru, si cu capul semet. Si era tot timpul serios. E drept ca peste costum purta o geanta in banduliera, si isi cara pungile de plastic cu cumparaturi. Iar toti radeau. Era pitic.
Ii placea sa mai bea, dar o facea acasa. La carciuma s-ar fi uitat toata lumea dupa el. Si el se insingurase pe zi ce trece, zi dupa zi, an dupa an, tot mai insingurat. Destin de pitic.
Si intr-o buna zi, piticul asta imbatranit si insingurat a primit o mostenire. O casa intr-un orasel departe, in New Jersey, pe malul fluviului Delaware. Casuta era nici mai mult nici mai putin decat o veche statie de cale ferata, dezafectata de multi ani. Alaturi niste sine pe care nu mai circula nici un tren. Insa un vagon vechi ramasese in fata statiei,vagon de tren de demult, cand calatorii purtau palarii semete de cowboy, aveau pistoale si cizme cu pinteni.
Iar statia era o cosmelie in care nu exista curent electric si instalatia de apa trebuia reparata, dar in care se pastrase casa de bilete. Wow!!!
Asa ca piticul nostru a pornit la drum. A ajuns la noua lui casa si s-a apucat sa o aranjeze. Si de acum putea sa fie in sfarsit singur, fara alte locuinte in jur, cu oameni care sa se uite cu curiozitate la el - si sa stea toata ziua intr-o statie adevarata de cale ferata, fie ea si dezafectata, sa se suie in vagonul din fata statiei, sa il studieze de sus pana jos, si sa se plimbe pe sinele de tren, pana la locul unde calea ferata era inca in functiune, sa priveasca acolo trenurile. Piticul era acum sef de gara. Nici mai mult, nici mai putin.
Avea sa aiba parte insa de singuratate? Ei, peste tot sunt oameni. Oameni rai si oameni buni, oameni nepasatori si oameni sensibili, oameni tristi si oameni veseli.
Ea era pictorita. Imbatranea si ea si nu ii reusise nimic in viata. Baiatul ii murise cu doi ani in urma intr-un accident. Se simtea vag vinovata. Ii era teama sa se gandeasca la vinovatia ei, daca era si cata era, dar o apasa ingrozitor. Se despartise de sotul ei. Se simtea ratata. Simtea nevoia unor oameni alaturi de ea, si in acelasi timp simtea nevoia sa ii respinga, sa fie singura. Voia sa isi urle singura durerile ei, obsesiile ei, sa urle singura dupa baiatul ei mort cu doi ani in urma, sa se suie singura pe pereti. Si ii era frica sa ramana singura, si iar simtea nevoia unor oameni, sa o inteleaga, sa fie sigura de ei, sa nu se simta singura, pe care sa ii respinga, sa ramana din nou singura.
Si pictorita s-a intalnit cu piticul. L-a privit cu simpatie, el a respins-o, ea a insistat cu multa delicatete, la un moment dat l-a respins ea, dar atunci el a inceput sa inteleaga tragedia ei. Si omul asta insingurat si inrait a inceput la randul lui sa o trateze pe ea cu delicatete, sa ii inteleaga crizele de mizantropie, sa astepte cu rabdare ca ea sa isi revina, sa se bucure de ea si sa ii ofere ei bucurie.
Doi oameni necajiti, fiecare cu neputintele lui, fiecare devenind mai bun alaturi de celalalt.
Si vanzatorul de la toneta. Entuziast, cat pentru toti trei laolalta. Debordant de vesel, cat pentru toti trei laolalta. Vorbaret, cat pentru toti trei laolalta. Pishicher, cat pentru toti trei laolalta. Il dadeai afara pe usa, iti intra pe fereastra, sa iti stranga mana, sa te imbratiseze, sa iti faca cu ochiul, sa te invite la o bere, la o cafea, la un gratar.
Piticul ii raspundea monosilabic, nu s-a lasat. L-a luat pe pitic in masina, sa urmareasca un tren si sa il filmeze. A invatat sa mearga dupa pitic pe sinele de cale ferata.
Si incetul cu incetul oamenii astia trei au inceput sa se simta bine de tot unul cu altul.

Asta e filmul The Station Agent (Seful de Gara). Cu un actor extraordinar in rolul piticului, Peter Dinklage. Cu o actrita foarte buna in rolul pictoritei, Patricia Clarkson. Si cu inegalabilul Bobby Cannavale in rolul vanzatorului.

(Filmofilia)